Devenim părinți. Poate nu am avut copilăria pe care am dorit-o. Promitem să oferim copilului toată copilăria pe care noi nu am avut-o. Poate jucării, poate haine, poate dragoste, înțelegere, suport, libertate…

Dorințe, nevoi neîmplinite… treptat, în relația cu copilul ne surprindem făcând lucruri pe care și alții le-au făcut cu noi, deși cândva am spus că n-o să le facem niciodată… dar au rămas urme… ascunse bine…

… ne surprindem, de exemplu, că țipăm la copil, așa cum alții au țipat la noi. De fapt, la cine țipăm? La copil pentru că nu ne ascultă? Sau strigăm la propria noastră neputință? Copilul devine o țintă a neînțelegerilor pe care le avem față de noi înșine.

În fața copilului, vulnerabilitățile noastre încep să se manifeste.

Aparent, țipăm întrucât copilul nu înțelege. De fapt, țipăm pentru că nu reușim să ne facem înțeleși. Oricum ar fi, reacția noastră este răspunsul la ceea ce simțim noi, la ceea ce a stârnit în noi reacția copilului. Ceea ce comunicăm prin reacția noastră îi poate transmite copilului același sentiment de „a fi neînțeles”, sentiment pe care l-am trăit și noi, copii fiind.

Nu răspundem la nevoia copilului, ci la cum ne simțim noi, într-un anumit moment. Răspundem la ceea ce rezonează în noi reacția copilului. Anumite aspecte nerezolvate din trecutul nostru încep să se ivească și să se manifeste. De exemplu: pe fond de iritare, ajungem acasă, pregătim masa, spălăm copilul, sunt multe treburi de făcut și este timpul pentru culcare. Copilul începe să se joace, i-am spus să își strângă jucăriile și el parcă nici nu ne aude. Atunci începem să țipăm, reproșând că niciodată nu ne ascultă. Poate ar fi util și adaptativ ca, în momentul în care simțim că „aproape explodăm de nervi”, să ieșim din camera în care se află copilul, astfel încât să amânăm reacția noastră care se pregătește să se manifeste. După ce ne-am calmat, am putea acționa, prin a lăsa copilul să aleagă între cinci minute de joacă și povestea de noapte bună.

Într-un moment de reflecție am putea să ne întrebăm, pe de o parte, care era nevoia copilului. Poate că am ajuns târziu acasă și își dorea să mai petreacă timp cu noi.

Pe de altă parte, putem reflecta asupra noastră. Putem să ne găsim răspuns la întrebarea: „Ce însemna pentru mine faptul că el nu mă ascultă? Cum mă face să mă simt?” Un răspuns ar putea fi: mă simt nervos pentru că copilul meu nu mă respectă, el nu mă ascultă, ceea ce pentru mine echivalează cu „nu reprezint nimic pentru el”, ceea ce poate semnifica că nu sunt important. Poate așa mă simțeam și copil fiind, când ceilalți păreau să mă ignore. Interpretarea pe care am dat-o situației, sensul atribuit, ne determină să avem o reacție care debusolează copilul și ne generează sentimentul de vinovăție.

Așa am ajuns să răspundem copilului din noi și nu copilului din fața noastră, care își dorește pur și simplu să mai rămână treaz, din diverse motive. Nu mai auzim nevoile copilului din fața noastră, pentru că cel interior îl acoperă pe cel din exterior.

Rolul de părinte ne oferă ocazia de a ne reconstrui pe noi înșine, reflectând asupra experienței noastre, asupra relațiilor cu persoanele semnificative din trecutul nostru. Pentru că, în relația noastră cu copilul, se nasc uneori răspunsuri în care se reflectă aspecte nerezolvate din istoria noastră. Modul în care noi integrăm experiența noastră trecută în prezent, felul în care dăm sens emoțiilor noastre, evenimentelor trecute din viața noastră, felul în care ne construim povestea vieții noastre ne ajută să avem relații mai sănătoase cu copiii noștri. Așa ne putem acorda șansa de a ne dezvolta armonios și noi, și ei, și relația dintre noi.