Cum se face că ne este greu să „ieșim” dintr-o relație care simțim că ne face rău, dintr-o relație în care „ne simțim devalorizați”? Ce ne determină să ne menținem într-o relație în care nu ne simțim apreciați?

… Convingerile noastre despre propria persoană?

Exceptând factorii externi, să poposim asupra valențelor emoționale care ne mențin în astfel de relații.

Încep prin a întreba: „Cu cine seamănă această persoană?”, „Cine m-a făcut să mă simt la fel în trecutul meu?”, „De cine îmi aduce aminte?”

Cu ce fire invizibile mă „leagă” această ființă pe care o mențin în prezentul meu și care îmi provoacă atâta suferință? De ce accept să mă simt jignit, umilit, negat, desconsiderat?

Greutatea de a mă desprinde, dependența pe care o simt, mă leagă într-un anumit fel de ceea ce înseamnă trecutul meu, amintirile mele, credințele mele despre propria persoană?

„Celălalt” se poartă cu mine așa cum s-a purtat și altcineva?

Mă face să mă simt așa cum m-am simțit cândva?

Mă simt cum m-am simțit atunci… răni ascunse bine, pe care le exprimăm așa cum putem, pe care le aducem la suprafață și care ne îngreunează prezentul.

De-a lungul vieții și mai ales în mica copilărie am primit mesaje pe care părinții sau persoanele semnificative ni le-au transmis și s-au înscris în noi ca veritabile atribute pe care le purtăm în noi și pe care le lăsăm să ne definească.

Atunci când cineva important pentru noi ne agresează fizic, verbal, psihic, când ne invalidează și nu avem puterea de a reacționa, aceste acte nasc în noi credințe și sentimente care ne umbrește respectul și imaginea de sine.

Gândul că nu fac față, gândul că nu mă descurc cu singurătatea mea, gândul că sunt o persoană slabă, gândul că nu sunt bun, că nu valorez mare lucru… Aceste „mesaje” pe care le-am înscris în noi poartă cu ele sentimente de desconsiderare, de devalorizare, de negare, de frică de abandon, de frică de a fi respins, de frică de a nu face „față”.

Aceste sentimente ne întrețin în relație, convingerile noastre despre propria persoană, gândurile noastre despre ceea ce credem că suntem și tot încercăm să ascundem de ceilalți, dar mai ales de noi…

Ne menținem în aceeași ipostază din trecut pentru că ne-am asumat ceea ce alții au spus despre noi.

Aducem în relația din prezent ipostaza de copil, frica de a reacționa, crezând că așa ne protejăm cumva?

Alegem să mergem mai departe cu credințele pe care le avem despre noi, acceptând ceea ce vine din exterior pentru a întări propriile credințe. Uităm că respectul de sine nu vine de la ceilalți, ci de la ceea ce acceptăm noi să primim de la ceilalți.

Avem în noi resurse care ne ajută și ne susțin să ne armonizăm. Să încercăm să descoperim aceste resurse, să încercăm să ne câștigăm respectul nostru, respectul în fața propriei persoane, pornind de la deciziile și alegerile pe care le facem în viață.